|
O fâsie nesfârsita
Dintr-o pânza pare calea,
Printre holde ratacita.
Toata culmea-i adormita,
Toata valea.
Linistea-i deplin stapâna
Peste câmpii arsi de soare,
Lunca-i goala: la fântâna
E pustiu; si nu se-ngâna
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fara-ncepere si-adaos,
Curge-ntruna, parca vine
Din adâncul firii pline
De repaos.
Si cât vezi în departare
Viu nimic nu se iveste...
Iata însa, colo-n zare,
Miscator un punct rasare
Si tot creste.
Poate-i vrun batut de soarta
Care-alearga pe câmpie
Într-atâta lume moarta!
Dor îl mâna, griji îl poarta,
Domnul stie!
Poti acum sa-l vezi mai bine:
E femeie, o sarmana,
Strâns la piept în scutec tine
Un copil; si-n sârg ea vine,
Vine-n goana.
De calduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e rosul soare,
Si carbune sub picioare
E nisipul.
Când ajunge la fântâna,
Jos pe-o pajiste saraca
Pune-odorul ei. Din mâna
Salta cumpana batrâna
Si se pleaca.
Scârtâind, din nou ea creste.
Mama toarna cu tot zorul
Apa-n pumni, si se grabeste
La copil si-i racoreste
Obrajorul.
Bea apoi si ea pe fuga.
Merge iarasi dupa asta
La copil si-i da sa suga;
Frânt-apoi, pe-o buturuga
Sta nevasta.
Si e liniste pe dealuri
Ca-ntr-o manastire arsa;
Dorm si-arinii de pe maluri
Si caldura valuri-valuri
Se revarsa.
Nici un nor vazduhul n-are
Foc sub el sa mai ascunza;
Nici o pasare prin zare,
Nu se misca-n lumea mare
Nici o frunza.
Singur vântul, colo, iata.
Adormise la racoare
Sub o salcie plecata -
Somnuros în sus el cata
Catre soare.
Mai e mult! Si ca sa-i fie
Scurta vremea, pâna pleaca,
El se uita pe câmpie,
Fluiera si nu mai stie
Ce sa faca.
Dar deodata se opreste:
Peste ochi îsi pune-o mâna
Si zâmbind copilareste
Curios si lung priveste
Spre fântâna!
|
